Deşert

Pustiu.   Aureole Boreale în deşertul  cordului. Doar miraje mai zăreşti ici colo, deşi ştiindu-le natura, oricum te bucură… căci decît nimic…

Un imens deşert  într-o inimă mică şi slabă. Nici o oază de fericire la orizont… arşiţă şi gata.

Iar cu orice încercare de a evada, găleata cu puteri devine tot mai goală. Nisip peste tot…. O clepsidră a timpului, în care se scurge cu tine împreună… cu ceea ce ţi-a fost scris… dacă nu cumva ursitoarele îşi făceau siesta în timp ce te năşteai…

Aş vrea să trăiesc într-un deşert… şi nu cu un deşert în inimă….

Singură printre oameni

S-a trezit în dimineaţa însorită cu certitudinea unei zile asemeni celor de mai înainte. Îşi pregăteşte cu atenţie măştile, pentru ca nu cumva să se găsească cineva s-o bănuiască. Cu grijă îşi aşează în geantă  masca unei studente silitoare care-şi schimbă în fiecare zi rochiile; a unei angajate care depune tot efortul  pentru a-şi face munca cît mai efectivă; a unei dansatoare în căutarea extazului. Şi parcă totul merge strună… dar, la o studiere mai minuţioasă, tabloul se schimbă. Cică e frumoasă şi apetisantă, dar costul acestei achiziţii depăşeşte orice închipuire. Cică are zîmbet şi ochi încîntători, dar acestea sunt zidul după care se ascund toate trăirile.

… şi se trezeşe, şi-şi urmează traseul ca-n fiecare zi- mic dejun, staţie, trolebus, universitate, iarăşi transport public, serviciu, prînz, serviciu, transport public, antrenamente… casă. Dulce casă, acolo unde singurătatea o deranjează cel mai puţin. Acolo, printre oameni, prin mulţimea de oameni, singurătatea o loveşte cel mai crunt. Şi nimeni nu o înţelege, nici nu vrea şi nici nu-ncearcă. Şi vine o careva Ana, şi-i plînge pe umăr, o careva Eugenie isterică, o careva Marie ce-i jură loialitate, însă niciodată n-o ascultă, chiar dacă pretinde că o face. Bine-nţeles că există şi un Apolo care, parcă este, da,  parcă nu-i, că-i tare ocupat.  Şi-apoi toţi sunt cu pretenţii, cică e pesimistă, depresivă, posomorîtă, dar nimeni nu încearcă s-o descopere. Poate că e din instict? Instict de conservare… sau pur şi simplu dezinteres.

Apoi toate crizele din lume s-au strîns şi s-au năpustit asupra ei.Mai plînge-n pernă din cînd în cînd, ei da ce femeie nu plînge? Încearcă să se confeseze, însă toţi vin cu soluţii deştepte, sau, cel mai des cu replica cea mai înţeleaptă: „lasă că totul va fi bine!”. Trece printr-un deficit intelectual probabil. Se omoară pentru mărunţişuri, cade în propria disgraţie. Şi poate doar ziua salariului o va salva, ori poate nu…

P.S. pentru cei ce se regăsesc în cele relatate mai sus, sfat- mergeţi la un psiholog. Ea nu va merge, căci fiind studentă la psihologie, crede că se “consiliază” singură…

Nici  nu ştiu cu ce să încep…  învălmăşeală de gînduri în capul meu. În  trei zile am devorat  două cărţi… demult  n-am mai  simţit dulcea „înrobire” a lecturii. Acum parcă privesc lumea mai clar… dar nu asta  mă frămîntă acum. Simt că sunt foarte aproape de a-mi vedea visul cu ochii, deşi nimic din cele ce se întîmplă  nu oferă nici cea mai mică confirmare.

Dezordine în gînduri şi  forfotă emoţională. Lacrimi de bucurie, de tristeţe… de tot felul…

Şi dacă ceva mă doare, această mă face mai puternică. Am multe de făcut şi le voi face  cu orice preţ… numai un lucru îmi doresc, care, în fiecare seară înainte  de culcare  rostesc în chip de rugăciune- dragoste. Doamne, ajută-mă să scap de singurătatea din suflet şi dăruieşte-mi dragostea. Îţi mulţumesc pentru ceea ce am, căci am multe- părinţi şi prieteni atît de scumpi mie, dar  cred că e timpul ca să zbor alături de dragostea vieţii mele. Şi te rog, Doamne, dă-mi puterea de a-mi îmvinge orgoliul  şi înţelepciune pentru a trece furtunile… Restul le fac singură. Şi-aş mai vrea atîtea să spun… dar toate nu sunt nimic altceva decît nişte miorlăieli jalnice… iar eu m-am săturat de miorlăit… aş vrea să torc de plăcere.

Şapte mici plăceri…

… rîvnite de mine. Unele sunt vise, unele realizate doar pe jumătate… căci mereu nu avem timp, mereu ne grăbim…

 

1.    „Neagră ca dracul, fierbinte ca iadul, puternică ca moartea, pură ca un înger, dulce ca dragostea” doar cafeaua poate fi. Iar cînd îţi mîngîie simţurile dis de dimineaţă, în aşternut, depăşeşte orice închipuire a plăcerii…  Desigur, merge vorba despre cafeaua naturală, născută în ibric, şi nu de soluţia  de uncrop şi  praf din comerţ. O fi bună şi ea, cafeaua solubilă, dar pentru astfel de ocazii o prefer pe cealaltă.

 

2.     „Dacă ţi-e frig, te va încălzi. Dacă eşti prea înfierbîntat, te va răcori. Dacă eşti deprimat, te va înveseli. Dacă eşti agitat- te va calma”.   Un ceai aromat , într-o după-amiază, alungă orice urmă de oboseală… şi simţi cum fiecare înghiţitură pătrunde corpul, alintînd fiecare celulă; simţi cum totul revine la locul lui şi eşti învăluită de calm şi linişte.

Şi cum sătulă sunt de reziduurile din pliculeţe, m-aş dezmierda cu un ceai  veritabil şi de soi: cel alb ca Yin Zen de exemplu. O singură dată l-am gustat, şi.. m-am îndrăgostit…

 

3.    Un vis de-al meu din adolescenţă: să cinez la apusul soarelui  pe acoperişul unui bloc de 16 etaje… şi nu e o cină simplă, ci una în doi. Deşi dacă stau să mă gîndesc mai bine, şi de una sngură îmi va fi bine. Meniu? Ah da!  Julien (preparat de mine desigur) şi un pahar cu cahor (mmm… vinul meu preferat).   Înebunesc numai de la gîndul  de a urmări astrul care pleacă la culcare şi eu sus, sus, sus…. la etajul 17, departe de gaze de eşapament, canalizări şi înjurături.

 

4.  Iar de pe acoperiş cobor direct în baie. Cada plină cu apă şi spumă, semiîntuneric, iar din camera alăturată pătrunde  muzica ambientală de pe timpul Cleopatrei. Şi chiar mă simt o cleopatră! Ba nu, nici cleopatra n-a făcut aşa baie- cu miere, ulei de santal şi aspirină efervescentă. Desfătarea tuturor simţurilor!

5.  Dans, dans dans… ca o cadînă din cele mai mîndre, din cele mai iubite şi rîvninte îmi place să dansez pe ritmuri îmbietoare de darbuka.  Aş dansa toată ziua… daţi-mi spaţiu, costum şi muzică…

 

6.  Şi iarăşi desprinsă din vise- hrănită cu dragoste  cu linguriţa… ca pe un copil mic… plăcere mai greu realizat căci e greu de găsit pe cineva care să  se apuce de hrănit un aşa copil mofturos ca mine…

 

7.  Arome, flori, uleiuri esenţiale… peisaj  în care pe o canapea stă lungită Silvia, înveşmîntată întrun caftan lung şi transparent, mîncînd ciocolată neagră şi ascultînd îndemînarea lui în  cîntecul armonios al chitarei… Divin!!!

De mîine

Duminică dimineaţă. Soarele luminează cu toată puterea lui… clipele frumoase au rămas departe în urmă, în ceaţă. Şi  amîn de azi pe mîine. Tot amîn. „Şi cînd ai de gînd să trăieşti?”. M-am prins la gîndul că meditez asupra verbului a trăi… În dex scrie astfel: TRĂÍ, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A se afla în viață; a exista, a viețui.  “Ai înţeles ce-am vrut să spun! Nu te fă într-o ureche!” Am înţeles. Am să încep să trăiesc… de mîine. Ce bine că de mine! “Care mîine?”, păi, MÎINE

Aş vrea să nu mai ştiu de tine

Cînd nu mai  vreau să  ştiu de tine,
Închid ochii şi zbor spre răsărit.
Mă-ntrec cu razele de sore
Mă joc cu vîntul răzvrătit.

Şi mă plimb prin libertate
Cu cununi din flori de cîmp.
Colind poieni înmiresmate
Uitînd de tine, uitînd de timp.

Aş vrea să nu mai ştiu de nimeni
Să merg în codru, sus, sus, sus.
Căci de cînd te ştiu pe tine
Fericirea mi-a apus.

***

Era o zi însorită. Îşi plimba gîndurile printre fiecare  rază jucăuşă născînd o imensă disonanţă. Nici măcar astrul fierbinte nu-i putea tămădui durerea. Dar, timpul zboară şi ea trebuie să meargă înainte, la serviciu, unde o aştepta o mulţime de treburi. Ca de obicei trebuie să treacă autostrada. Ca de obicei departe de trecerea de pietoni, şi fără treceri subterane. Astăzi însă, instinctul de autoconservare a părăsit-o, şi-şi luă avînt în jungla de fier. „Nicioadă nu voi mai fi eu. Nu mai vreau să fiu eu. Nu mai vreau să fiu! Ah!!! Cît urăsc această lume, te urăsc pe tine, iar acum s-a adăugat şi singurătatea. De mînă cu durerea, au inplantat în pieptu-mi o sferă de plumb. Au adus abisul disperării. De ce nu pot fi fericită?! De ce alţii sunt şi eu nu? De ce viaţa-mi-este împînzită de buruieni? De ce nu mai am puteri să lupt cu ele? De ce unii petrec, iar alţii mor de foame? De ce orbul păşeşte groapa în care cel ce vede cade?

Mi-aş dori să nu mai fiu… mi-aş dori…” şi brusc simţi durerea în întregul corp. Se simţi ca-ntr-o centrifugă şi de lovi de ceva tare. Îţi simţi oasele zdrobite şi un lichid cald îi mîngîia faţa. Privirea îi era înceţoşată, însă mai putea desluşi cîte ceva. Înţelesese că era întinsă peste îmbrăcămintea rutieră, şi auzea strigăte îngrozite. Dureri îngrozitoare, spasme îi stăpîneau corpul. Încercă să se mişte şi se văzu reflectată în oglinda din vitrina de vizavi… era însîngerată, zdrobită însensul direct al cuvîntului… şi închise ochii. Simţi o scuturătură peste umăr însoţită de : ”fa, te-ai ţîcnit, şi, vrei sî mori?”. La care se auzi un răspuns „să cheme cineva o ambulanţă!!”.

„poate nu sunt chiar atît de nefericită,” îşi zise ea, „poate suferinţa a luat sfîrşit??!!!” … şi zîmbi.

P.S. e mai greu să trăieşti cu un suflet zdrobit, şi orice durere fizică e o voluptoasă…

Hai…

“Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.”

 

 

 

 

 

Hai să-mi cînt singurătatea… şi golul.

Hai să-mi cînt acumulările radioactive.

Hai să-mi cînt inexistenta mizerie care-mi răscoleşte sufletul cu tornade şi uragane ameninţătoare.

Hai să strig, hai să urlu!

HAI!!!

…şi timpul trece… şi anii trec…  Şi noi ne trecem. Şi trecem acolo, în dimensiuni neştiute.

Hai să ne văicărim!

Hai să ne tînguim de nedreptatea vieţii cînd avem două mîini, două picioare, urechi, ochi- tot la locul său firesc…

Hai să debarcăm în Eden şi să plîngem după Pămînt.

Hai să ne gonim după stele şi să le numărăm, şi

Hai să cădem în depresie că nu reuşim.

Hai să mergem în căutare, în căutarea Eu-lui propriu, a liniştii…

Hai să-L strigăm pe Dumnezeu şi să nu-I auzim răspunsul.

Hai să ne căutăm de treabă!

Dar,

Eu tot singurătatea o să mi-o cînt- printre oameni, tot singură sînt…

… şi uitată, şi pierdută, şi deteriorată … şi tristă…

Hai să-mi cînt singurătatea… şi golul.

 

Călătorie sentimentală

Deşi a trecut deja o zi, tot mai sunt  în starea  ceea de beatitudine, cauzată de călătoria din care nu demult m-am întors. Am  redescoperit un oraş, care, timp de 18 ani mă  găzduia cu blîndeţe, care îmi susţinea întremarea mea. Şi de fiecare dată cînd păşeam pe pămîntul lui, îi simţeam adierea de bun venit, simţeam de parc-aş fi… acasă…

Aici totul e altfel. Aici totul e simplu, aici oamenii sunt mai binevoitori… chiar şi cînii vagabonzi sunt calmi şi non agresivi, şi apropo, trec strada la trecerea de pietoni!!! Sau pot defeca în mijlocul  carosabilului… E frumoasă  Odesa. Am văzut-o altfel acum… pacă mai clar. Încă mai sunt impresionată de fuziunea dintre cultură şi tehnică; armonia dintre distinsul aur şi  banalul fier  e copleşitoare…

E frumoasă Odesa. Şi scările Potiomkin, şi Teatrul de Operă şi Balet , şi Muzeul de Arheologie, şi strada Deribasov,  şi gara maritimă, şi Colonadele şi  palatul Vorontov  fascinează prin graţia şi eleganţa emanată…

E frumoasă Odesa. Şi eu sunt hipnotizată, şi chinuită de remuşcări, cum de nu ţi-am văzut grandoarea pînă acum? Poate că ochii de copil au iertare. Sigur, mai ales cei de la Institutul Filatov…  ei ţi-au văzut nu doar frumuseţea, ci şi sufletul blajin  care i-a mîngîiat în clipe de cumpănă…

E frumoasă Odesa. Iar carnavalul fantastic!!!

 

P.S. Profunda recunoştinţă pentru această revelaţie ţi-o datorez doar ţie, V.

P.P.S. mai tîrziu vor apărea şi poze…J :*

 

Nostalgie

Sfîrşit de săptămînă.

Vineri.

… în grabă trec autostrada ca să prind 117.   Fluxul de maşini mă prinde pe banda ce desparte carosabilul. Instinctiv mă gheboşesc, şi-mi jur că nu voi mai trece niciodată drumul decît doar la treceri pentru pietoni.  Iau rutiera… huh… ce bine că am reuşit!

La gară, la fel în fugă, iau bilet la ruta greşită… Ce bine că s-a găsit o doamnă să facă schimb… şi mai spun că sunt ghinionistă…

AH… Casă, dulce casă… recunosc mirosul…. mama parcă mai mică s-a făcut…  tata… cu cîteva kilograme în plus… numa bun pentru matenitate… Casă, dulce casă…

Camera a rămas aceeaşi. Aceeaşi de cînd eram încă la liceu. Şi mereu caldă şi luminoasă, de parcă venirea mea a trezit-o la viaţă. E camera mea, acum transformată temporar în birou pentru mama. Liniştea ei cucereşte pe orişicine. E păstrătoarea a celor mai frumoase amintiri ale adolescenţei mele. E cea mai bună prietenă a mea, martoră a lacrimilor unor iubiri neîmpărtăşite, dar şi a celor mai trăsnite pozne.

Ca şi mine, în timp a devenit alta. Distinsă, sobră, rafinată pare să prindă personalitate. Şi singură…. ca şi mine.

Pînă şi aşternuturile răscolesc emoţii. Şi ceasul ticăie a bun venit. Iar eu mă cufund în cel mai liniştit somn, zîmbind.

 

Sfîrşit de săptămînă.

Duminică.

… nu vreau!! Dar NU VREAU să mă trezesc! Urăsc timpul, trece atît de repede! Micul dejun îl iau în cameră. În Camera Mea! În camera mea, unde nici febra nu îndrăzneşte să mă atingă.

…120km/h şi la un pas de a face un accident. Începe să mă doară tot corpul. Ochii, capul… respir cu greu… slăbiciune totală. Gata! Mîine merg la medic!( sunt doar cu gîndul)

 

Febră.

Au deconectat energia termică! Şacalii, eu am febră măi! Plătesc sume nebune, şi stau cu febră lîngă caloriferul arctic. Urăsc, urăsc pe toţi.. iar singură, iar departe… singură, departe, singură….

 

 

P.S Paracetamol? Pe dracu!!! Nu mă ia… ;(